Gheața costieră arctică se subțiază de două ori mai repede decât se credea

Cercetările bazate pe datele despre grosimea gheții din misiunile CryoSat și Envisat ale ESA, precum și un nou tip de modelare de date a zăpezii, au condus la concluzia că gheața din regiunile de coastă ale Arcticii s-ar putea subția de două ori mai repede decât se credea.

Aflată frecvent în cadrul subiectelor de știri, topirea gheții Pământului este fără îndoială una cele mai pregnante consecințe ale schimbărilor climatice. Cu toate acestea, realizarea unui calcul despre cantitatea de gheață pe care o pierdem poate reprezenta o provocare.

Dacă monitorizarea zonei terestre și oceanice acoperite de gheață este relativ simplă cu ajutorul imaginilor de la sateliții care cu instrumente asemănătoare cu camerele foto, oamenii de știință trebuie să înțeleagă modul în care se schimbă volumul real - iar pentru a calcula asta, au nevoie de măsurători ale grosimii gheții.

Altimetrul misiunii CryoSat a lui ESA returnează citiri ale înălțimii gheții prin sincronizare timpului necesar pentru ca undele radar să ajungă de la suprafața gheții înapoi la satelit. Când vine vorba despre gheața care plutește în oceanele polare, grosimea gheții este dedusă prin măsurarea înălțimii gheții de deasupra apei.

Subțierea gheții din mările Arctice costiere are implicații asupra activităților umane din regiunea respectivă, atât în ceea ce privește transportul maritim de-a lungul Rutei Mării Nordului, cât și extracția resurselor de pe fundul mării, cum ar fi petrol, gaz și minerale. De asemenea, reprezintă o preocupare și pentru comunitățile indigene, așezările lor de pe coastă fiind din ce în ce mai expuse acțiunilor valurilor care se formează în ocean.

Acest studiu confirmă mai departe importanța esențială a îmbunătățirii capacității de a monitoriza simultan grosimea stratului de zăpadă și modificarea grosimii gheții din zona Arctică, acesta fiind un obiectiv principal al lui CRISTAL, una dintre viitoarele misiuni Copernicus de expansiune.

Mai multe detalii aici.

Credit imagine: Alfred Wegener Institute